Trenul acesta pierdut oprește în gările din România. Cine mai urcă în el?

I se spune Foamea, trenul foamei. Era, probabil că mai este, trenul ultimilor europeni dintre cei ultimi. De la pământurile cele mai sărace ale Estului, transporta țăranii moldoveni către Occidentul lagărului comunist, Iugoslavia, să lucreze pe câmpurile vecinilor ca, mai apoi, să cutreiere de la frontiera ţării, din Banat, spre zări mai îndepărtate, spre Italia. Sau mai apoi aducea studenţii răsăritului extrem al ţării, pe cei de aici și pe cei de dincolo de Prut, în centrele universitare ale Transilvaniei şi Banatului.

Fiecare vagon purta în sine o poveste sau mai multe. Astăzi e doar un tren care doarme. Sau care merge atât de încet că parcă și-ar trage sufletul la fiecare colț mai abrupt al drumului, ca într-o implabacabilă așteptare a săvârșirii. Imaginea absolută şi nefardată a unui sistem de infrastructură feroviară cândva excelent pus la punct, astăzi doar o amintire. Trenul foamei este imaginea tristă a sistemului public feroviar din România. O frescă dintr-un întreg care descrie în totalitate, sugestiv, totul. Și cum ştim diagnosticul dar nu avem leacul, facem apel la statistică.

România are o reţea de cale ferată de aproape 11.000 de kilometri, a opta cea mai mare din Uniunea Europeană, după Germania, Franţa, Polonia, Italia, Marea Britanie, Spania şi Suedia, însă doar câteva sute de kilometri sunt modernizaţi şi doar 37,5 % electrificaţi, faţă de aproape 60% în Polonia, potrivit zf.ro. Ce-i mai trist e că în ultimii 25 de ani, statul nu a avut ca prioritate investiţiile în calea ferată. Rece. Dar statistică.

Pe vremuri, emoția unei veri toride sta și în așteptarea taberei școlare la același vechi și bătrân litoral aflat la apusul apogeului său. Drumul spre mare cu trenul avea taina lui. Era trenul Satu Mare – Mangalia. Cu toată dorința neascunsă a liceanului de a evada din cotidianul micului orășel din inima Transilvaniei, așteptarea avea finalul ei. Ajungeam într-un termen ce părea și atunci și azi rezonabil. În 2018 datele nu mai sunt la fel de generoase. Să mergi pe acelaşi drum, aproape că s-a dublat timpul pe care îl faci parcurgând o distanţă similară cu cea de acum un sfert de veac. Ce ironie! Iar prețul unei călătorii aproape că nu se mai justifică.

Şi apropos, mersul cu trenul nu e deloc ceva în afara epocii în care trăim. În ţările civilizate, trenul rapid este o soluţie obişnuită, şi nu doar pentru distanţele mari. De exemplu, o rută de 90 şi ceva de kilometri între Bruxelles şi Brugges o parcurgi în mai puţin de oră. Civilizație? Nu, normalitate. Unde mai pui că trenul este o soluție pentru traficul intern al unei metropole. Folosit cu succes de alții. De ceva vreme.

Mi-e teamă ca până nu e prea târziu, „mersul trenurilor” să nu devină istorie. Precum în celebrul hit al unei la fel de celebre trupe românești în care „Trenul acesta pierdut/ Gânduri și vise deșarte/ Pleacă spre necunoscut/ Tot și tot mai departe..”. Cum autostrăzile sunt astăzi o himeră sperăm că vom fi salvați de tehnologie și ne vom plimba dintr-un loc în altul cu dronele. Dar, totuși, nu ne grăbim și noi? Până atunci, trenul e încă la îndemână.