Măreția lui Wenger, încăpățânarea lui Wenger. Finalul unei epoci

Astfel, ironica și, pe atunci, explicabila remarcă „Arsene Who” avea să devină, în scurt timp, doar o parte a legendei sale. Wenger se va preface în „Arsene Knows” și va transforma Arsenal în echipa pe care am privit-o cu admirație, cu plăcere. Echipa pe care o îndrăgeai pentru stilul și manifestările ei, nu neapărat pentru trofee. Pentru stâncile din apărarea sa și vrăjitorii din ofensivă. Pentru pasele vijelioase și combinațiile imprevizibile care duceau spre goluri memorabile. O formulă magică, aproape perfectă, dar, în orice caz, fermecătoare.

Se spune că Wenger, prin ideile sale, a reînnoit puțin și fotbalul englez. Cel puțin a schimbat niște percepții în privința bazelor de pregătire, aportului adus de fotbaliștii străini, rolul științei în acest sport și gândirea economică, printre multe altele. Un club care nu a cumpărat vedete. A născut vedete. 
Dar Sol Campbell, Freddie Ljunberg, Robert Pires, Dennis Bergkamp, Thierry Henry și toți ceilalți par atât de departe, încât Wenger a ajuns să fie privit ca un antrenor îmbătrânit, cu idei perimate, visător, fără o urmă de pragmatism în jocul devenit industrie. 
Echilibrul și strălucirea atât fecunde din prima parte a mandatului său par doar o pagină frumoasă de istorie pe care o mai răsfoim câteodată cu nostalgie în serile udate cu beri în compania prietenilor.
Cu siguranță multe mai sunt de spus și de analizat după un mandat de 22 de ani, dar un lucru e cert. Fotbalul propus de Wenger a obosit. Se vrea altceva și e firesc. Lumea caută mereu schimbarea, așa cum a găsit-o și-n 1996, când un tehnician exotic prelua o echipă profund londoneză și un vestiar aciuat comod în vechile sale obiceiuri. 
Dar francezul care ieri era un revoluționar azi e un antrenor ce nu a vrut să renunțe în ruptul capului la valorile sale. A înghițit ironiile, huiduielile sau criticile ca-n primele sale zile și a plecat luând „singura decizie care nu i-a fost contestată de nimeni”, așa cum observau ziariștii britanici, cu sarcasmul lor, pe care niciun vizionar genial venit din alte zări nu-l va potoli vreodată.
 

Cristian Aszalos